Scriam în numărul trecut despre şansa reală a unui “punct şi de la capăt” pe care noi, locuitorii Bucureştiului, o avem astăzi, dar şi despre ce înseamnă, în opinia mea, o relaţie funcţională cu administraţia oraşului în care am ales să locuiesc, să dezvolt o afacere şi să mă implic în viaţa cetăţii. În acest context, spuneam că o componentă esenţială o constituie respectul, care trebuie să fie o constantă şi nu o excepţie.
Cred cu tărie că administraţia publică are obligaţia de a nu-i umili şi de a nu irosi timpul celor care-i trec pragul. De ce? Pentru simplul motiv ca funcţionarul public este plătit din banii noştri, ai contribuabililor, fie că suntem oameni de afaceri, practicticieni ai unei profesii liberale, salariaţi sau pensionari.
Din păcate, suntem în situaţia absurdă în care noi, contribuabilii, aşteptăm la cozi lungi şi degradante ca atotputernicul funcţionar din primărie, căţărat în spatele ghişeului, să ne ia banii reprezentând taxe şi impozite locale, să ne elibereze o mult-aşteptată autorizaţie pentru a deschide o nouă afacere, pentru reabilitarea unei faţade, pentru o construcţie nouă etc.
Acum, să ne ferească Dumnezeu să avem nevoie de ceva pentru care departamentele aceleiaşi primării au proceduri diferite sau, şi mai grav, pentru care funcţionarii nu au aflat că există procedură, deşi ea e postată pe site-ul instituţiei. Bine, fie vorba între noi, indiferent de procedură, există o constantă: sfântul dosar cu şină, care domină de zeci de ani relaţia contribuabil – funcţionar public şi care încă ocupă un loc de cinste în coşmarurile celor plimbaţi “de la Ana la Caiafa” pe holurile administraţiei publice. Ei bine, dacă ar fi trăit şi ar fi ajuns pe plaiuri dâmboviţene, în contact cu administraţia noastră locală, Kafka ar mai fi mai scris cu siguranţă nişte opere de mare valoare.
Ce e de făcut? Cred că noii şefi ai administraţiei publice locale, fie că vorbim despre Primăria generală, primăriile de sector sau despre Instituţia Prefectului, trebuie să ia împreună o decizie strategică, aceea de a trece la digitalizarea instituţiilor pe care le conduc. De ce acum? Din cel puţin două motive: pentru că este absolut necesar şi pentru că se poate.
În primul rand, pandemia de Covid-19, după cum se prezintă lucrurile şi după cum ne arată istoria, va dura ani buni, iar activitatea administraţiei publice trebuie să se desfăşoare în condiţii de siguranţă, dar în parametri corespunzători, fără să aducă deservicii contribuabililor, aflaţi deja sub presiune. Aşadar, pentru a depăşi această perioadă dură pentru toată lumea, trecerea cât mai multor servicii în online este o necesitate, nu un moft.
În al doilea rand, după mulţi ani, comunicarea între administraţia publică locală şi Executiv pare a nu mai fi din ciclul dialogului “surdului cu orbul”. În acest context, punerea în practică a unei strategii privind digitalizarea, al cărei prim pas trebuie să vizeze interconectarea datelor, inclusiv cu ale instituţiilor din subordinea Guvernului, mă refer îndeosebi la Autoritatea Naţională de Administrare Fiscală, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi la Ministerul de Interne poate avea şanse reale de reuşită.
În plus, în această perioadă dominată de măsuri de siguranţă sanitară, proiectele de acest tip pot obţine mai uşor finanţare europeană, atât pentru partea de infrastructură, cât şi pentru partea de resurse umane, în special pentru reconversia profesională a funcţionarilor ale căror locuri de muncă vor dispărea. Astfel, o parte poate rămâne în administraţie în domenii unde este nevoie de interacţiune umană (de exemplu în Direcţiile de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului). Această abordare poate reduce rezistenţa la schimbare ce se face simţită inevitabil în interioriul oricărei instituţii publice.
Evident că trecerea de la dosarul cu şină la cardul cu facilităţi de semnătură electronică nu se poate realiza peste noapte, dar pot fi făcuţi paşi concreţi, uitându-ne cu atenţie la ce anume a făcut Estonia, ţară cu doar 1,3 milioane de locuitori (jumătate comparativ cu populaţia reală a Capitalei), dar care este considerată campioana incontestabilă a digitalizării în Europa. În Estonia, primul serviciu online în zona publică a fost introdus în 1999. Astăzi, în această ţară sunt digitalizate peste 2.600 de servicii; doar căsătoria, divorţul şi tranzacţiile imobiliare necesită prezenţa în instituţiile publice.
De de n-ar urma Bucureştiul exemplul Estoniei în ceea ce priveşte digitalizarea serviciilor publice? Bine, trebuie să ne fie clar că o solicitare trimisă pe e-mail nu înseamnă că avem servicii digitale. Digitalizarea presupune crearea unui sistem integrat, la care să aibă acces autorităţile, dar şi persoanele fizice şi juridice, pentru a vedea ce se întâmplă cu datele lor, online.
La fel ca în Estonia, este esenţial ca pentru început să fie construită o platformă de interoperabilitate care să facă posibilă interconectarea tuturor sistemelor şi registrelor. Într-adevăr, în micuţul stat baltic, acest proces a durat câţiva ani, dar rezultatele se văd din plin astăzi. Revenind la România, trebuie asigurat cadrul legal care să permită schimbul de date între instituţii. De aceea spuneam că e important dialogul între administraţia locală şi centrală şi sincronizarea priorităţilor.
Apoi, automatizarea proceselor existente, crearea unor website-uri „self-service” pe care contribuabilii să le poata utiliza, în loc să se deplaseze fizic la instituții, aplicarea principiului “once only” (o singură dată pentru un document) sunt alţi paşi care au făcut din Estonia, „probabil singura țară din lume unde 99% dintre serviciile publice sunt disponibile online 24/7”, după cum spune chiar site-ul Comisiei Europene.
În contextul în care din vara viitoare România este obligată de Uniunea Europeană să emită cărți electronice de identitate, o idee bună este ca pe fiecare viitoare carte electronică de identitate să fie emise automat, concomitent cu producerea acestora, atât un certificat de semnătură emis de MAI, cât și unul calificat. De ce? Ne întoarcem, din nou, la Estonia. Iată ce spune Margus Noormaa, directorul general al Autorității pentru Sisteme Informatice din Estonia într-un interviu acordat Cursdeguvernare.ro: “Semnătura EU Qualified Signature (QES) este esențială în cadrul digitalizării unei țări. Fără aceasta, majoritatea proceselor în administrația publică rămân pe hîrtie sau nu pot fi automatizate complet. Este ceea ce am văzut în cadrul multor țări UE, unde semnătura QES nu este adoptată.”
Analizând modelul estonian, dincolo de latura tehnică, m-a interesat cum au fost atraşi contribuabilii să utilizeze serviciile online. Iată un exemplu relevant, dat de Florian Marcus, reprezentant E-estonia, într-un interviu acordat Digi24: “Din 1999, declararea taxelor se face online şi oamenii au început să folosească serviciul imediat, pentru că promisiunea guvernului a fost că dacă depui online declaraţiile, primeşti banii care erau în plus, înapoi, cam în două săptămâni. Dacă le depui în varianta pe hârtie, va dura câteva luni. Iar estonienilor le plac banii, aşa cum este peste tot, aşa că toţi au depus online actele, foarte rapid”. Sunteţi de acord cu mine că ar funcţiona foarte bine şi în România, nu-i aşa?
Revenind la proiectul în sine, de ce acesta nu ar fi făcut exclusiv cu specialişti români, doar avem unii dintre cei mai buni IT-işti din lume? Practic, am avea un triplu beneficiu: pe de o parte, o administraţie publică intrată în secolul XXI, o infuzie de fonduri, deloc de neglijat, în economia naţională şi contribuabili din ce în ce mai mulţumiţi. În plus, în lipsa atâtor drumuri între şi la instituţiile statului, va scădea cu siguranţă poluarea în oraş, iar în lipsa atâtor tone de hârtie depuse la ghişee, mulţi copaci vor rămâne în pădure.
Până data viitoare, iubiţi Bucureştiul!
George VODISLAV
george.vodislav@ccib.ro
